În mediul juridic și social, problema stabilirii domiciliului minorului în caz de divorț este una deosebit de sensibilă și complexă. În acest context, se conturează două perspective: una care prevede stabilirea domiciliului la un singur părinte, și una mai flexibilă, care propune alternarea domiciliului la ambii părinți. În continuare, vom explora aceste perspective și argumentele în favoarea fiecăreia, subliniind importanța unei decizii echilibrate și conforme cu necesitățile copilului. Ne propunem să analizăm situația domiciliului minorului în caz de divorț, respectiv posibilitatea stabilirii domiciliului minorului alternativ la ambii părinți.

Cuprins

Contextul Legislativ al Stabilirii Domiciliului Minorului

Potrivit art. 400 Cod civil, care reglementează locuința copilului după divorț: ”(1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. (2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. (…)”

Potrivit art. 496 Cod civil, care reglementează locuința copilului: (1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi. (2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. (3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile. (…) (5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia.(…)”

Pornind de la aceste texte legale, s-au conturat două opinii în ceea ce privește stabilirea locuinței minorului, în cazul divorțului părinților.

Opinii în Ceea Ce Privește Stabilirea Locuinței Minorului

Domiciliul Stabilit la un Singur Părinte

Într-o primă opinie, domiciliul minorului poate fi stabilit doar la unul dintre părinți, fie prin acordul acestora, fie prin hotărâre judecătorească în caz de neînțelegere între părinți. Atunci când este stabilită locuinţa copilului minor la unul dintre părinți, instanţa trebuie să ia în considerare o serie de criterii precum:

disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a implica pe celălalt părinte cu privire la deciziile legate de copii;
disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt părinte accesul în locuinţa sa;
capacitatea părinţilor de a răspunde nevoilor concrete ale minorului;
situaţia locativă a fiecăruia dintre cei doi părinţi;
istoricul îngrijirii copilului, dorinţa exprimată de minor cu privire la stabilirea locuinţei sale la reşedinţa unuia sau altuia dintre părinţi;
apropierea locuinţelor fiecăruia dintre cei doi părinţi de şcoală şi respectiv grădiniţă;
concluziile raportului autorităţii tutelare cu privire la locuinţele celor doi părinţi.

În acest caz, celălalt părinte va avea dreptul de a avea legături personale cu minorul, potrivit unui program de vizită.

Domiciliu Stabilit la Ambii Părinți

Într-o altă opinie, căreia ne raliem și noi și care a fost îmbrățișată de unele instanțe de judecată, chiar și în lipsa unei prevederi exprese în acest sens în legislația noastră, domiciliul minorului poate fi stabilit alternativ la fiecare dintre părinți pentru perioade egale de timp.

Cu siguranță că această variantă pornește de la ipoteza în care sunt întrunite mai multe condiții, precum:

ambii părinți își exprimă dorința cu privire la stabilirea locuinţei minorului la reşedinţa lor;
în ciuda divorțului părinții sunt dispuși să coopereze în mod real pentru ca această varianta să fie una benefică minorului, respectiv fiecare părinte are disponibilitatea de a implica pe celălalt părinte în viața copilului;
ambii părinți pot oferi copilului condițiile materiale și afective necesare creșterii, dezvoltării și educării lui, respectiv ambii părinți au capacitatea de a răspunde nevoilor concrete ale minorului;
copilul își exprimă opinia și preferința de a locui cu ambii părinți, în măsura în care aceasta poate fi verificată în mod rezonabil;

Suntem adepții acestei variante întrucât apreciem că varianta clasică, și anume cea în care minorul locuiește doar la unul dintre părinți, existând astfel un program redus de legături personale pentru celălalt părinte, nu este de natură să răspundă în mod corespunzător interesului superior al minorului. În mod natural, interesul superior al copiilor nu poate fi altul decât acela de a beneficia de prezența ambilor părinți în viața lor, la fel ca anterior divorțului, respectiv de a petrece timp aproximativ egal, atât cu mama, cât și cu tatăl. Doar în această manieră poate fi păstrată și ulterior divorțului o relație suficient de strânsă între minor și fiecare dintre părinți.

Pentru ca efectele separării părinților să fie cât mai puțin resimțite de minor, acesta trebuie să aibă posibilitatea reală de a beneficia în egală măsură de dragostea și grija ambilor părinți.

Practica Judecătorească și Decizii Relevante Pentru Domiciliul Alternativ al Minorului

În continuare, redăm în extras o parte din considerentele relevante în privința domiciliului alternativ al minorului, din cuprinsul Sentinței Civile nr. 9865/20.11.2012, pronunață de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosar nr. 30321/4/2011, publicată aici:

”Varianta ideală pentru minor este ca cei doi părinţi să se înţeleagă cu privire la domiciliul copilului, iar instanţa să consfinţească această înţelegere. Varianta imediat următoare, aplicabilă în cazul în care domiciliile părinţilor sunt apropriate unul de altul și respectiv de unităţile învăţământ este ca cei doi părinţi să poată să găzduiască minorul alternativ, cu verificarea situaţiei fiecăruia dintre cei doi părinţi sub aspectul posibilităţii de a oferi îngrijire copilului în acea perioadă de timp. În același sens converg și Recomandările Comisiei Europene privind legislaţia familiei, astfel Principiul 3:20 Locuinţa copilului prevede că în cazul în care autoritatea părintească este exercitată în comun, titularii acesteia, dacă locuiesc separat ar trebui să se pună de acord cu privire la persoana cu care va locui copilul.

Copilul poate locui în mod alternativ cu titularii autorităţii părintești, fie ca urmare a unui acord aprobat de autoritatea competentă, fie a unei decizii luate de aceasta din urmă. Autoritatea competentă trebuie să aibă în vedere următorii factori: vârsta și opinia copilului; capacitatea și dorinţa titularilor responsabilităţilor parentale de a colabora unul cu celălalt cu privire la aspectele legate de copil, precum și situaţia lor personală; distanţa dintre locuinţele titularilor autorităţii parentale și școala pe care o frecventează copilul.(…)

Relația părinte-copil stă la baza dezvoltării acestuia ca individ. Aceasta relație se poate hrăni în funcție de cele două dimensiuni ale părinților: funcțiile mamă și tată. (…) Orice măsură luată în ceea ce privește copilul, care nu ține cont de faptul că minorul are nevoie de ambii săi părinți are un efect negativ direct asupra copilului, mărindperioada de instabilitate din viața acestuia și reducând posibilitățile de adaptare ale copilului.

Stabilirea unui domiciliul alternativ pentru minor, în cazul în care nu afectează programul obișnuit al minorului, nu este în măsură să creeze un sentiment de neapartenență, respectiv, nu îi afectează sentimentul de siguranță și stabilitate, în condițiile în care minorul este egal atașat de ambii părinți. Acesta va permite ca interacțiunea copilului cu fiecare dintre cei doi părinți să fie fluentă, fără sincope și prea multe transferuri de autoritate părintească de la un părinte la altul. Interpretarea modernă a „sentimentului de stabilitate și de apartenență” este legată mai degrabă de calitatea relațiilor pe care minorul le dezvoltă cu părinții decât de un anumit spațiu „geografic” (un anumit apartament, de exemplu). Un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la ungrup de persoane (în esență, familia sa), de un mediu securizant care să-i permită experiențe normale de viață.

Instanța, reținând faptul că atât minorul, cât și părinții acestuia doresc să aibă relații apropiate, că interesul superior al copilului, în general, este legat de posibilitatea de a putea accesa cvasinelimitat pe ambii părinți pentru a putea dezvolta relații echilibrate și armonioase cu aceștia, că cel puțin la un nivel declarativ, părțile prin susținerile acestora s-au arătat dispuse de a coopera cu privire la creșterea și educarea copilului lor minor, precum și faptul că vârsta fragedă a copilului reclamă deopotrivă îngrijirea și sprijinul ambilor părinți va stabili locuința acestuia la ambii părinți pentru o perioadă egală, respectiv câte două săptămâni alternativ la fiecare dintre părinţi.”

În ciuda faptului că, în raport de textele legale incidente, posibilitatea stabilirii de către instanța de judecată a domiciliului alternativ al minorului la fiecare dintre părinți apare ca fiind discutabilă, existând riscul ca judecătorul să nu admită o astfel de cerere, părțile au totuși posibilitatea de a obține o soluție prin care minorul să petreacă un timp egal, în mod alternativ, cu fiecare dintre părinți. În acest sens, în cadrul procesului având ca obiect stabilirea domiciliului minorului, părțile pot formula și o cerere subsidiară prin care să solicite stabilirea unui program de legături personale cu minorul potrivit căruia copilul va locui alternativ, pe perioade egale, cu fiecare părinte. Așadar, în concret, domiciliul minorului va fi stabilit la unul dintre părinți, iar în favoarea celuilalt părinte va fi stabilit un program de legături personale potrivit căruia minorul locuiește jumătate de timp și cu acest părinte. Acest program de vizită va asigura practic desfășurarea relațiilor de familie similar situației în care s-ar fi stabilit domiciliul aternativ al minorului la fiecare dintre părinți.

În acest sens, menționăm că există numeroase soluții în practica judecătorească de la noi, prin care instanța a încuviințat stabilirea unui program de legături personale cu minorul, potrivit căruia acesta va locui alternativ cu fiecare dintre părinți, pentru perioade egale de timp:

Decizia Civilă nr. 745A/03.10.2011 în dos. 7632/303/2010 – Tribunalul București Secția a IV a Civilă;
Decizia Civilă nr. 387/12.06.2014 în dos. 883/269/2014 – Tribunalul Călărași;
Sentința Civilă nr. 245/25.01.2013 în dos. 8189/327/2011 – Judecătoria Tulcea;
Decizia civilă nr. 2914/A/15.09.2017 în dos. 28998/299/2016 – Tribunalul Bucureşti.

Concluzionând, oportunitatea stabilirii unor astfel de măsuri se va aprecia de la caz la caz, prin raportare la împrejurările concrete în care află minorul și părinții, iar adoptarea unei astfel de măsuri va fi posibiliă doar dacă corespunde interesului superior al copilului. Însă, noi susținem această variantă, întrucât, în opinia noastră, în măsură în care sunt îndeplinite criteriile enumerate, varianta petrecerii timpului alternativ cu fiecare dintre părinți, pe perioade egale, aplicată cu înțelepciune și cu un simț al echilibrului, este o cale a continuării relațiilor de familie în maniera existentă pe parcursul căsătoriei, oferindu-le părinților posibilitatea de a participa în mod efectiv la creșterea și dezvoltarea copiilor, iar copiilor posibilitatea de a beneficia de prezența reală a ambilor părinți în viața lor. Dacă aveți întrebări în legătură cu stabilirea domiciliului alternativ al minorului, apelați cu încredere la echipa noastră de avocați din Cluj specializați în dreptul familiei.

Domiciliul alternativ al minorului în cazul separării părinților