Criza sanitară prin care lumea trece astăzi este, fără îndoială, una fără precedent. Niciodată în istoria modernă omenirea nu s-a mai întâlnit cu o situație în care, practic, întreaga sa activitate să fie „paralizată”.
Ce impact are pandemia asupra locurilor de muncă și contractelor?
Nenumărate întreprinderi și-au întrerupt activitatea, zeci sau sute de milioane de oameni se află în diferite forme de șomaj ori și-au pierdut locurile de muncă. Contractele de muncă ale tuturor acestor lucrători sunt într-un fel sau altul afectate. Pe lângă acestea, un număr foarte mare de contracte civile (de prestări servicii, de lucrări, etc.) sunt și ele afectate, părțile fiind în multe situații în imposibilitate obiectivă de a-și îndeplini obligațiile pe care și le-au asumat anterior izbucnirii pandemiei.
Care este diferența dintre forța majoră și cazul fortuit?
Sunt părțile tuturor acestor contracte apărate de răspundere prin efectul forței majore sau, din contră, ne aflăm în prezența unui caz fortuit, situație în care discuțiile pot căpăta mai multe nuanțe?
Ce prevede articolul 1351 din Codul Civil?
Potrivit art. 1351 C. Civ:
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este
înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de
către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
A. Care sunt criteriile esențiale ale forței majore?
În doctrina în domeniu au fost enumerate 3 criterii esențiale care definesc forța majoră: (1) exterioritatea, (2) imprevizibilitatea (3) caracterul absolut inevitabil și
invincibil. Astfel, este necesar ca toate aceste condiții să fie îndeplinite pentru ca un eveniment să poată fi considerat forță majoră.
Cu privire la condiția exteriorității nu considerăm că există loc de discuții, pandemia de COVID-19 fiind în mod evident un eveniment exterior voinței părților contractelor.
Condiția imprevizibilității poate părea la prima vedere discutabilă, în condițiile în care pandemia s-a extins, poate, într-un mod relativ previzibil. Au existat încă din primele săptămâni informații și studii despre răspândirea a virusului la nivel global. Cu toate acestea, discuția este doar una aparentă, deoarece caracterul imprevizibil al forței majore se apreciază la momentul încheierii contractului. Astfel, considerăm că această condiție este îndeplinită în cazul tuturor contractelor ce au fost încheiate anterior declarării infecției cu COVID-19 ca fiind pandemie. În cazul contractelor încheiate după acest moment discuțiile se poartă de la caz la caz.
Condiția caracterului absolut inevitabil și invincibil, spre deosebire de cea a imprevizibilității, se apreciază la momentul producerii evenimentului prejudiciabil. Acesta presupune imposibilitatea absolută a părții contractante de a preîntâmpina și a evita evenimentul și consecințele sale. Nu ne raportăm aici la posibilitatea concretă a părții, ci la situația ipotetică a persoanei cele mai diligente (cu alte cuvinte, analizăm dacă o persoană ideală – cu acces la toate informațiile disponibile și cu maximă diligență – putea evita evenimentul).
În plus, considerăm că nu este suficient să ne raportăm aici la posibilitatea preîntâmpinării existenței pandemiei, ci la posibilitatea preîntâmpinării efectelor sociale și economice ale acesteia. Este evident că nicio persoană, oricât de diligentă, nu ar putea evita răspândirea pandemiei. Totuși, ne interesează dacă o persoană ideal de diligentă ar fi putut evita efectele acesteia în ceea ce privește contractul pentru care se invocă forța majoră.
Există forță majoră în contractele specifice?
Spre exemplu, în cazul unui contract al cărui obiect este transportul rutier de persoane, forța majoră poate exista atunci când autoritățile impun interdicții de circulație în zona în care transportul ar fi urmat să se efectueze, din cauza pandemiei. Un exemplu concret în acest sens este Hotărârea nr. 6/09.03.2020 a CNSSU prin care a fost suspendat transportul rutier de persoane spre și din Italia, pe perioada 10.03.2020 – 31.03.2020.
Cu toate acestea, forța majoră nu va putea fi reținută dacă un transportator încheie un contract pentru un transport spre italia după data de 09.03.2020 – data la care a fost emisă Hotărârea – deoarece condiția caracterului imprevizibil nu este îndeplinită, restricția fiindu-i cunoscută.
Cum afectează pandemia de COVID-19 aplicabilitatea forței majore?
Sumarizând, observăm că, în esență, efectele pandemiei pot crea (și de cele mai multe ori creează) premisele existenței forței majore. Cu toate acestea, în situații particulare, una sau mai multe condiții pot să nu fie îndeplinite, în funcție de particularitățile contractelor și ale obligațiilor pe care le conțin. Considerăm, astfel, că pandemia de COVID-19 poate fi un caz de forță majoră în contractele civile, însă nu în toate cazurile, ci va fi necesară o analiză de la caz la caz a situației particulare a speței.
Ce condiții trebuie să îndeplinească un eveniment pentru a fi considerat caz fortuit?
În ceea ce privește cazul fortuit, doctrina enumeră 2 condiții esențiale pe care un eveniment trebuie să le îndeplinească: (1) imprevizibilitatea și (2) inevitabilitatea.
În primul rând, este important să observăm că nu există aici condiția exteriorității. Astfel, un caz fortuit poate fi și un eveniment ce ține de persoana celui obligat la îndeplinirea unei obligații contractuale. De pildă, infectarea cu COVID-19 a unei persoane ce se obligase la executarea unei lucrări într-un anumit termen ar putea constitui un caz fortuit (în aceste exemplu, desigur, vom avea în vedere în primul rând exonerarea de răspundere pentru întârzierea în îndeplinirea obligației).
Cum se analizează imprevizibilitatea și inevitabilitatea în cazul fortuit?
Imprevizibilitatea se va analiza aici într-o formă relativ „ameliorată” față de aceeași componentă a forței majore. Pentru a reține imprevizibilitatea pentru cazul fortuit, considerăm că aceasta va trebui analizată în raport cu posibilitatea concretă a părții de a prevedea apariția evenimentului ce constituie caz fortuit. Astfel, nu ne va interesa dacă o persoană „ideală” ar fi putut prevedea evenimentul, ci dacă partea ce invocă existența cazului fortuit (cu diligența și cunoștințele sale concrete) putea să îl prevadă
În aceleași condiții va fi analizată și condiția inevitabilității. Nu vorbim aici de caracterul absolut inevitabil al evenimentului, ci de caracterul inevitabil in concreto în cazul părții ce se prevalează de cazul fortuit.
Cum sunt încadrate efectele pandemiei de COVID-19 în sfera cazului fortuit?
Astfel, efectele pandemiei de COVID-19 pot fi, în cea mai mare parte, încadrate în sfera cazului fortuit.
În ceea ce privește efectele celor două cauze de exonerare de răspundere, art. 1351 alin. (4) C. Civ. prevede: Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.
Astfel, în lipsă de stipulație contrară în contractele ce se analizează, atât cazul fortuit cât și forța majoră vor exonera partea de prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației contractuale care nu a fost îndeplinită ca urmare a evenimentului apărut.
In ceea ce privește posibilitatea părților de a conveni, la momentul încheierii contractului, la caracterul exonerator de răspundere al forței majore ori cazului fortuit, s-au avansat teorii potrivit cărora o astfel de cauză ar fi valabilă în ipoteza cazului fortuit dar nu și când este vorba de forța majoră (argumentul esențial fiind acela că astfel părțile ar asuma o obligație imposibil de executat și o lipsă a obiectului contractului).
Cum influențează forța majoră și cazul fortuit exonerarea de răspundere contractuală?
In opinia noastră nu este susținută această teorie. In primul rând, prevederea expresă a art. 1351 C. Civ alin (1) C.civ. care arată in terminis că răspunderea este înlăturată pentru ambele situații doar dacă legea sau contractul nu prevede astfel. In al doilea rând apreciem că se impune să avem în vedere că forța majoră și cazul fortuit nu sunt altceva decât cauze de înlăturare a răspunderii civile. Nimic nu împiedică părțile să-și asume riscul pentru un eveniment viitor și nesigur. Credem că în acest caz nu poate fi vorba de a asuma o obligație imposibil de executat (pentru că la momentul încheierii contractului ea era posibil a fi executată) ci doar de a asuma riscul contractual și răspunderea pentru executarea obligației ce eventual în viitor este posibil a nu fi executată în natură din cauze care exclud culpa celui care se obligă. Evident că în acest caz vorbim de angajarea răspunderii civile pentru prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligației, acoperirea prejudiciului putând fi realizată doar prin echivalent. De altfel o serie din aceste riscuri asumate la contractare vor putea fi eventual acoperite prin asigurarea pe care contractantul diligent o încheie.
Pot părțile conveni asupra caracterului exonerator al forței majore sau cazului fortuit?
Ca atare apreciem că părțile, prin negociere și apoi prin încheierea contractului, pot să-și asume obligațiile cu derogare de la regula supletivă prin care atât forța majoră cât și cazul fortuit apără de răspundere, răspundere cu privire la prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației care a devenit imposibil de executat ca urmare a evenimentului (evident, nu obligația care era la momentul contractării imposibil de executat)
Mai trebuie subliniat și că, atunci când vorbim de neîndeplinirea obligației, angajarea răspunderii contractuale și acoperirea prejudiciului creat în contextul existenței unei forțe majore sau a cazului fortuit, va trebui întotdeauna stabilit dacă obligația a devenit imposibil de executat ca urmare directă a evenimentului (calificat ca forță majoră sau caz fortuit). In primul rând apreciem că legătura de cauzalitate va trebui să fie una suficient de bine caracterizată. In al doilea rând apreciem că va trebui analizat în concret dacă obligația poate sau nu să fie executată, chiar și în contextul evenimentului survenit, deoarece, așa cum bine se cunoaște, sunt obligații de a da al cărui obiect material permite întotdeauna executarea în natură a obligației (exemplu bunurile fungibile).
Rămâne să arătăm și că efectele forței majore și cazului fortuit sunt distincte în privința curgerii termenelor.
Cum influențează forța majoră și cazul fortuit curgerea termenelor?
Art. 2532 C. Civ. prevede: Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să
curgă, ea se suspendă (…) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma
să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.
În aceleași condiții se suspendă și termenele de decădere, în conformitate cu art.
2548 C. Civ.: (1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă
prin lege nu se dispune altfel.
(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului,
iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2534 alin. (1)
fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit
decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
Care sunt diferențele dintre efectele forței majore și cazului fortuit asupra termenelor?
Prin urmare, forța majoră suspendă termenele de decădere și de prescripție, însă cazul fortuit nu are același efect. Acesta din urmă ar putea fi, totuși, un caz de repunere în termen în conformitate cu art. 2522 C. Civ.
Ionuț Terec
